Alaptare, Asteptari, Life, Maternitate, Primele luni

O mama linistita inseamna un copil linistit


Cand am ramas insarcinata a fost cea mai mare realizarea a mea ca femeie, dar si a cuplului nostru. Sincer nu prea m-am gandit ce va fi dupa ce nasc si am reusit sa blochez toate energiile, venite de la parinti,  de genul: “Acum e usor, o sa vezi tu dupa ce vine”, “Bucura-te de ultimele tale luni ca femeie libera”, “Gata, ai terminat cu distractiile” si lista poate continua. Sincer, nu ma interesa pentru ca eram concentrata pe tot ce mi se intampla zi de zi ca si gravida. Si bine am facut pentru ca dupa ce am nascut am zis sa o iau pas cu pas si sa incerc sa aflu ce spune pitica prin plansetele ei. 

Inca dinainte sa o nasc, mi-am luat carti peste carti pe care le-am si citit si inca o fac. Am inceput cu cele destinate sarcinii, apoi alaptarii, diversificarii si acum sunt cu cele de parenting. In acelasi timp alte cunostinte de ale mele deveneau mame si aveam teoretic o comunitate in care sa fiu sustinuta/sa sustin si alte mame (teoretic, ca practic nu s-a intamplat). Dupa ce am nascut prin cezarina, frumusetea mea de fetita ce depasea cu mult greutatea unui copil normoponderal (a fost numita macrosom de catre neonatologi) am initiat de una singura alaptarea, intr-o maternitate de stat. Am citit “Ghidul de alaptare” al Dr. Jack Newman fix cu 2 luni inainte de a naste si cartea  m-a asigurat ca doar un procent de 2% din mame nu pot alapta pe motive medicale. Alaptarea nu a fost prea placuta si usoara in primele 2 saptamani, insa era modul de linistire a copilului indiferent de moment. 

Dupa 3 saptamani de viata extrauterina ale fetitei noastre, au aparut si renumitii “colici” in care copilul isi aducea piciorusele la piept si se invinetea de plans. Sa va mentionez ca eram cu hormonii cat casa, in baby-blues si cu sotul in impas, speriat de parca urma sa fie sacrificat? O, da, pe o perioada de o  saptamana am fost cu cearcanele pana la genunchi, cu un copil care se strangea si plangea si asta pentru ca eu doar tipam si ceream imposibilul de la sot, de la toti. Atunci am inteles ceva ce avea sa-mi fie lectie: linistea mea este sursa de liniste pentru copilul meu, stresul si agitatia vor face ca cel mic sa fie oglinda mea. Din acel moment ori de cate ori ceream ceva si vedeam ca nu primesc (un pahar cu apa, o plimbare a tatalui cu cea mica afara sau un dus de 10 minute) faceam astfel incat sa imi pastrez calmul, lasam copilul jos si plecam la baie 10-15 minute. Copilul nu plangea mereu, dar cand plangea avea un tata/bunica care sa o ia in brate si sa o linisteasca. 

Am invatat ca acel copil nu-mi apartine, dar imi apartin clipele petrecute impreuna si am inceput sa implic usor, usor oamenii din jur sa imi dea si mie un moment de respiro. In pauzele de somn ale fetitei fugeam cu o carte in mana la o cafea si stateam si cate 2 ore. Asa am devenit o mama linistita si fetita mea a fost si este in continuare buretele meu, uimind pe toata lumea ce cuminte este si ca nu plange. Ori de cate ori aveam musafiri ce veneau sa viziteze copilul, le puneam copilul in brate fara sa ii intreb daca sunt pregatiti sau vor sa o faca in timp ce eu ma bucuram de acele clipe, dar si ei de mogaldeata din bratele lor. Asa am ajuns eu sa am un copil pe care il duceam la cumparaturi si il puneam in bratele casierei cat scoteam portofelul din geanta. 

Am evitat grupurile cu proaspete mamici pentru ca imi crestea anxietatea din cauza panicii lor cand discutam despre copii: “Oare e normal sa suga doar 30 minute si apoi sa adoarma?”, “Oare e bine sa doarma doar pe o parte?”, “Auoleu, nu are scaun zi de zi? Cum, de 10 zile nu a facut?-Fugi la medic” (era vorba de a mea, alaptata exclusiv), “Cum, nu ti-a dat sa faci kineto?” si tot astfel de situatii in care eu simteam ca fac gresit totul si ca nu sunt chiar cea mai buna mama. Am evitat sa imi duc copilul in spatii inchise (gen malluri, locuri de joaca, petreceri cu multi copii) si asta pentru ca se agita si plangea mai mult. Foarte repede am invatat ca ii place sa doarma afara in carut (chiar si la -10 grade), ca sugea noaptea din 2 in 2 ore, iar cand avea pusee de crestere sau regresie ajungea sa suga din ora in ora, iar ziua dupa ce o plimbam o ora sau doua in functie de vreme avea un somn de 4-5 ore in care eu faceam de toate: baie, mancare, ordine, dar si dormeam atunci cand nu mai puteam. Nu o data mi s-a intamplat sa adorm langa ea la ora 10 ziua sau ora 16 si cu toate astea tot eu eram obosita, insa ea parea ca debordeaza de energie, de parca dormea o noapte intreaga. 

Langa fata mea eu am invatat sa fiu mama si cel mai important aspect a fost ca am invatat sa imi pastrez calmul, sa gestionez mai bine oboseala, furia si frustarile ce veneau pe masura ce copilul crestea. Am observat ca in momentele ei de pusee, iesit dinti, febre virale era mai agitata si automat eu mai obosita. Atunci ma opream din toate treburile si ma odihneam ori de cate ori era necesar. Odihnita, deveam mai toleranta, mai optimista si mai greu de enervat. 

Casa nu era cel mai bun exemplu de ordine, de curatenie, dar eu eram odihnita si copilul nu mai plangea asa mult. Nu sunt o persoana dependenta de ajutorul mamei sau al sotului, dimpotriva uneori am impresia ca eu chiar fac totul, insa nu pot sa neg ca alteori, cand simteam ca nu mai pot, ii ceream sotului sa o scoata afara, iar eu aveam grija de mine (dormeam, faceam o baie) sau fugeam la parinti unde le lasam copilul dupa ce ma asiguram ca a supt bine, bine de tot si eu evadam. 

Am fost criticata de unele mame ca sunt insensibila si imi abandonez copilul si ma duc sa beau cafea sau ca eu stau si beau un pahar de vin intr-o cada cu spuma in timp ce sotul plimba fata afara. Acum nu stiu ce e mai bine: sa stai doar cu copilul in brate si in jurul tau sa misune lumea ca niste furnicute, iar mai tarziu sa ai sentimentul ca iti vine sa arunci copilul pe geam ca se agata doar de tine sau sa mai lasi si copilul in “comunitate” (=familie) sa se obisnuiasca si cu alti adulti? Sau ce e mai corect: sa bei un pahar de vin, pe care il metabolizeaza corpul tau si alcoolul nu trece prin sange ca deja a fost transformat sau sa duci nou-nascutul duminica de duminica la biserica sa-l impartasesti? Nici eu nu stiu cum e mai corect, insa eu am vazut cum e fetita mea versus alti copii. Ea era mereu vesela, o putea lua orice in brate fara sa se inroseasca instantaneu, adormea in zgomot (chiar si  la nunta), nu a supt in viata ei la un biberon sau nu a fost nevoie de suzeta, iar acum este mult mai prezenta si curioasa decat multi alti copii de o seama cu ea, avand si limite in acelasi timp.

 Faptul ca am fost linistita si ca am devenit expresia a ceea ce am transmis mi-a fost confirmat cand m-am oferit sa alaptez un bebelus destul de agitat. Acel bebelus plangea foarte mult, chiar si in brate si parea ca nimic nu-l linisteste. Era alaptat mixt si am zis sa il alaptez si eu. Prima oara cand am facut asta bebelusul a dormit nu mai putin de 4 ore si am pus pe seama ca era icteric si era prima saptamana de viata, insa la aproape 3 saptamani am procedat la fel si copilul a dormit tot 4 ore in conditiile in care se trezea la cel mai mic zgomot, iar somnul lui nu depasea mai mult de 1-1,5 h  in mod obisnuit. Atunci am inteles ca laptele matern contine hormonii starii de bine/rau ale mamei si practic daca mama e nervoasa si suparata si alapteaza nu face altceva decat sa administreze din stresul ei celui mic. 

Asa ca ideal este ca alaptarea sa fie debutul invatatii gestionarii anxietatii si a temerilor, iar pe parcurs sa intelegeti ca cel mic nu vrea sa va enerveze in mod special ci tot ce face, o face pentru ca descopera. Este nou-venit intr-o lume plina de o multitudine de stimuli si este un proces adaptativ care dureaza si este diferit de la copil la copil. Asa ca mamicilor : iubiti-va ingerasii si savurati toate clipele (bune, rele) pentru ca nu o sa va mai intalniti cu perioada asta!

Spune-ti si tu povestea!

Related Posts

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *