Maternitate, Toate articolele

Sa te plangi doar cand…

Chiar daca uneori intentiile sale erau bune, nu am rezonat niciodata cu incurajarile lui taica-miu de a nu mai pune atata suflet in problemele mele de copil spunandu-mi „astea nu sunt probleme, probleme sunt cele cu care ma confrunt eu”. 

Cu ce drept problemele lui erau mai importante decat ale mele? Chiar daca nu erau legate de bani sau munca, imi ocupau mintea si sufletul in egala masura. Mocneau imi mine si voiam ca cineva sa ma auda, poate chiar sa aud un sfat, sa simt pe cineva alaturi. 

Acum ca in viata mea au sosit si copiii, observ ca de cele mai multe ori empatia si simpatia pe care le cauti in momentele mai grele, nu o gasesti pe toate drumurile. Iar uneori din prea multa dorinta de a fi „supportive”, te trezesti ca probleme tale sunt mici in comparatie cu ale altora, asa ca nici nu iti mai vine sa te plangi.

Prima nastere mi-a lasat amintiri urate. Timp de trei saptamani m-am tot gandit ca trebuie sa fiu sarita de pe fix sa imi mai doresc un al doilea copil. Din prea multa dorinta de a fi empatica cu trauma mea, primele saptamani de acomodare la noul rol de mama au fost insotite de povestea soacrei despre nasterea ei traumatizanta…care de fapt era mai traumatizanta decat a mea, incepand de la procedura, recuperare etc..si cum ar trebui sa vad eu partea buna a lucrurilor. Multumesc, dar era despre mine. Eu eram vedeta, eu nascusem si voiam doar sa simt caldura oamenilor de langa mine, caldura pe care nu am simtit-o defel la nastere.

Si pentru ca amintirile dureroase si pline de frica merg mana in mana cu un baby blues, iata-ma pe mine bocind prin casa mai pe ascuns, mai izbucnind de fata cu toata lumea. Taica-miu, probabil, mahnit, ingrijorat, poate pe alocuri, enervat, si cu putine spre deloc amintiri despre ce inseamna sa ai un copil mic, ma intreba in timpul unui moment lacrimogen: ” dar de ce l-ai mai facut? nu stiai in ce te bagi?”. Who on earth knows? Si oricum, era prea tarziu si mult prea nepotrivit pentru o astfel de replica. De la un barbat pot totusi sa mai inteleg, dar sa vina de la mame o astfel de „imbratisare”, cum mai vezi prin mediul online, e de-a dreptul dureros.

Fiecare copil e diferit. Fiecare femeie e diferita. Asteptarile sunt diferite de la caz la caz. Acomodarile la fel. Si bineinteles ca si povestile sunt variate. O prietena ce nascuse recent, comparand experienta ei cu a altora, zicea ca i se pare rusinos sa se planga cand al ei doarme, mananca, doarme si cand e treaz, in majoritatea timpului e super cooperant. Ei bine, asa cum i-am spus si atunci, este la fel de indreptatita sa i se para greu, sa aiba nevoie de o pauza si sa isi spuna of-ul. 

„Da’ las ca la mine e mai rau”. „Da’ stai sa vezi ce urmeaza”..Orice incepe cu „da’…” merita un simplu „erase and rewind”. Unde mai sunt eu in ecuatia asta? Personal, prefer sa primesc “ignore” de la cealalta persoana, daca nu pot sa fiu ascultata si eventual sfatuita. 

Cireasa ar fi „Off, nu te mai enerva, cand or sa creasca mari o sa-ti fie dor de ei mici asa”. No shit! De parca acum nu plang cu nasul bagat in hainutele lor de acum un an? De parca nu stiu si eu ca o sa imi para rau fix peste 30 de minute? De parca nu e suficienta vina ca ti-e greu, ca esti obosita, ca vrei sa dormi, sa ai timpul tau si micile tale placeri? As vrea sa ma lasi sa ma descarc. Sa spun tot ce am pe suflet. Nu sa ma alimentezi cu kg de vina si tristete ca nu stiu sa apreciez aceste picioruse si manute pufoase la adevarata lor valoare.

Dar „la creme de la creme” este „Fac mamele asta de milioane de ani si nu se mai plange nimeni ca tine”. Si oare cum sunt ele emotional? Daca le-am cere sa zica de ce anume ar fi avut nevoie cand erau la inceput de drum, ce ar alege? Si daca e sa luam chiar in serios, a facut cineva cu adevarat o statistica 😊?

E greu sa fii mama, insa e si mai greu sa nu ai cu cine vorbi. Ne deschidem sufletul ca sa facem loc iubirii si ca norul sa se risipeasca. Avem nevoie sa fim ascultate, intelese si imbratisate. De ce nu am stiut cum o sa fie? Dar cum putem sa ne plangem cand sunt niste miracole venite din cer? Cum putem fi nerecunoscatoare pentru ce avem, cand altii si-ar dori sa aiba ce avem noi? Sunt intrebari care nu-si au niciun loc in conversatia cu o mama si care nu au cum sa primeasca vreodata raspuns.

Oferiti-ne un umar la nevoie si e tot ce este necesar ca bateriile noastre sa se reincarce. Oferiti-ne iubire, ca noi sa o oferim la randul nostru mai departe.

Spune-ti si tu povestea!

Related Posts

2 thoughts on “Sa te plangi doar cand…

  1. Mirela Vaduva spune:

    Oh, da! Ce bine ai spus! Asa este, fiecare cuvintel scris si-a gasit bine locul in experienta, trairile pe care mi le-ai impartasit. Uneori imi vine sa-l dau altcuiva sa-l creasca, asa de greu imi este cand bebe plange fara consolare si nu ma mai lasa nici sa respir si ii spun sotului ca nu mai pot, ca nu-mi ramane decat sa ma agat de speranta ca va mai creste si va fi mai bine, iar el „ma consoleza”: ” da-l altcuiva, renunta daca nu mai poti, nu ai fi prima!”, de parca asta as vrea sa aud eu in acele momente…

    1. mom o'clock spune:

      Ne e foarte greu uneori si oamenii de langa noi nu au primit nici ei la randul lor empatie cand au avut nevoie, asa ca le este foarte greu sa ofere mai departe. Hang in there! Te descurci de minune si e normal sa avem nevoie de o pauza. Te imbratisam!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *