Mi-ar placea ca o zi sa aiba mult mai multe ore. Suficient de multe incat sa pot fi o mama dedicata, o sotie implicata, o prietena buna..si sa am si ceva timp ramas pentru sufletul si mintea mea. Ha, ma gandesc in timp ce scriu „interesanta ordine a prioritatilor”. Si am uitat, oricum, de expresia pe care o detest, dar care ma caracterizeaza atat de bine in perioada asta „o adevarata gospodina”.
Cert e ca ziua nu pare sa poata avea mai multe ore. Si atunci incerc smecherii: fac repede unele lucruri ca sa castig timp (implicit de multe ori repede si prost), imi fac „to do list”-uri mentale, online, scrise pe hartie, incerc sa profit de orele in care sta altcineva cu copilul. Din pacate, destul de degeaba toate. Pe cat sunt de fericita si extaziata cand vad fetisoara zambareata si lipsita de orice apasare a fetitei mele, pe atat reusesc si sa izbucnesc de nervi si frustrare cand cel mai mic lucru nu iese conform asteptarilor si programului meu. Obositoare treaba!
Acum, e deja cliseica si super uzata vorba „in viata nu le poti avea pe toate”. Si rational chiar nu le vreau! Incerc sa lucrez cu mine, sa inteleg ca sunt doar roada a ceea ce am vazut in jur tot timpul vietii. Ma gandesc la mama pe care in copilarie mi-o amintesc mereu obosita, stresata, intr-o continua vrie. Mama, care de altfel, in mintea mea, a fost cea mai dedicata mama din lume. Mama care imi tot spune acum ca regreta ca n-a luat lucrurile mai usor si nu s-a bucurat mai mult de noi, de viata.
Mi s-a pus un nod in gat. Nu vreau copiii mei sa-si aminteasca de mine obosita, stresata, intr-o continua vrie. Chit ca o sa simta si ca sunt o mama buna.
Vreau sa ma relaxez, sa las ziua in pace sa aiba cate ore vrea ea. Sa ma simt impacata si daca n-am facut altceva decat sa stau cu puiul de om si sa ma joc.
Problema e ca una vreau si alta fac.
