Totdeauna am fost invidioasa pe pozele cu picioare frumoase si nu ma refer la coapse sau gambe, caci aici m-a inzestrat mama, ci la partea pe care o acopar cu incaltari „inchise” pentru ca nu sunt prea mandra de ea. Asadar, acum am o preocupare majora si in privinta fetelor: sa aiba degete frumoase, sa nu aiba platfus sau alte nebunii, sa poata umbla in sandale fara sa le fie jena, sa poata merge mult pe jos fara sa le doara picioarele. Acum ca am sot si doi copii, jena mi-a mai disparut. Am ajuns la maturitatea aia in care incepi sa crezi ca sufletul conteaza, nu de alta dar nu ai de ales.
Cred ca m-am nascut cu picioare ok-ish, dar ce s-a intamplat mai tarziu a condus la glumele proaste ale sora-mii despre strambaturile mele de degete. Nici acum nu imi dau seama care e masura potrivita pentru piciorul meu, ba mai mult de cand am nascut, masurile s-au modificat dupa fiecare nastere. Dar cred ca o mare influenta au avut o si incaltarile pe care obisnuiau sa mi le cumpere ai mei. Moda era sa iei numere mai mari ca sa te tina pana la majorat si, deci ca sa nu imi flencane sau sa imi ramana indesate in primul noroi mai incapatanat, le indesau ai mei cu vata. Cumva cred ca ajungeam sa le port totusi pana ma strangeau de au ajuns degetele mele sa para batute de soarta si sa arate ca o salcie indoita de vant. Alteori tehnica era „du piciorul in fata ca sa vad cat loc ai in spate”..sa-l duc cat? Pana se chircesc toate degetele? Iar faza cu plimba-te un pic cu ele sa vezi daca iti vin bine si acum imi da batai de cap. Nu stiu cum fac de in magazin mi se micsoreaza picioarele si acasa se transforma precum caleasca Cenusaresei in dovleac. Asa ca am o preocupare enorma si ca atare am alocat destul de mult timp masurarii piciorului copilului ca sa ma asigur ca ii sunt confortabile incaltarile, mai ales ca ei nu stiu sa zica ce nu le convine. Am observat ca daca se incapataneaza suficient reusesc sa mearga fara sa crasneasca si cu incaltari cu 2 numere mai mici, doar pentru ca le plac, si ca nu se plang atat de mult la bataturi ca oamenii mari, inca.
Asadar, am alergat ceva timp dupa picioarele fetei mari ca sa i le desenez pe o foaie, caci doar asa poti sa afli marimea corecta. Corespondenta cu varsta poate avea abateri foarte mari. Si iata-ma pe mine cum incerc sa ii explic copilei pe parenting 2.0 ce vreau sa ii fac si cum am nevoie de ajutorul ei, as if she gives a fuck, si ia-i talpicile, tine-le fixe pe foaie si pe ea in picioare, nu-i da pixul tau, da-i ei un alt pix care speri sa o tina ocupata, transpira, greseste ca ti-a fugit pixul pe foaie, deseneaza din nou si tot asa. Misiune indeplinita, acum trage linie de la degetul mare si masoara pana la calcai. In functie de modelul de copil, procedura poate dura mai putin sau mai mult, dar e importanta pentru alegerea unei marimi potrivite. Mai jos in poza si o exemplificare si corespondentul marimilor daca eu nu am fost prea clara.
Bineinteles, in functie de modelul de incaltaminte pe care il iei, ar trebui sa pui juma de cm sau un cm in plus la marimea masurata a piciorului. Si da, trebuie sa ne impacam cu gandul ca vom schimba multe perechi de incaltari, partea buna e, cel putin in cazul meu, ca atat timp cand sunt inca relativ mici, putem sa avem doar o pereche maxim doua de incaltari, fitzele poposind in viata copiilor mai tarziu.
Cred ca mai degraba noi facem fixatie pentru anumite modele, eu insami alergand disperata dintr-un colt intr-altul al orasului, cu o zi inainte sa plecam in concediu, ca sa inlocuiesc sandalutele cu fluture cu cele cu bufnita, pe care le comandasem de fapt.
Partea a 2-a care ma preocupa e ce tine de platfus. Eu am crescut toata adolescenta in niste ghete ortopedice, indiferent ca erau 37 de grade afara sau -10. Ai mei au observat tarziu ca pasesc stramb, asa ca si corectia s-a facut tarziu. Bine, de corectat nu s-a mai corectat nimic, doar m-am ales cu mistouri vara si stima de sine scazuta. Cand am venit la Bucuresti si m-au apucat alte dureri inexplicabile la genunchi, la un control de postura, am aflat ca de fapt nu am platfus- banc, trosc, plosc-adolescenta purtata in ghete ortopedice degeaba-si ca de fapt stau tot timpul ca pisica pe arcuri (de la incaltari prea mici sau pur si simplu ceva nativ de zici ca tre’ sa o rup la fuga in secunda doi) si ca se poate confunda cu platfusul, dar nu e. Pantofi am purtat mai putin, asa ca acum stau cerata ca la Madame Tassaud cand port tocuri si din cauza lipsei de exercitiu, dar si din pricina osului care nu se impaca prea bine cu incaltamintea.
Asadar cand am auzit ca Eva are talg valg mi-a picat cerul in cap. Bine, coroborat si cu hormonii care declansasera o varianta a mea de nerecunsocut si cu torticolisul cu ruptura de muschi SCM si fren lingual ce a trebuit taiat. Niste banalitati, dar care la vremea respectiva ma faceau sa cred ca am un copil defect. Nimic mai gresit. Am facut kineto, terapie vojta si acum copilul e bine. Mi-a luat un an sa scap de obsesia ca e dezechilibrata si ca se observa acest lucru.
Acum sunt usor mai relaxata. O usoara obsesie pentru piciorusele ei inca e prezenta, recunosc. Pe viitor, cu siguranta o sa ii verific piciorusele ca sa ii corectez deviatiile de mers din timp astfel incat sa se bucure atat de un pantof sport cat si de un pantof cu toc care sa o puna in valoare, fara sa stranga din dinti ca sunt prea mici sau ca are basici la talpici. Si sper sa stie mai bine ca mine sa isi aleaga marimea potrivita a incaltarilor.