Azi se fac 2 luni de cand mi-am recapatat independenta. E intuneric in camera. Cea mare a atipit, iar in linistea noptii se aude cea mica cum bea lapte din biberon. Inevitabil imi aduc aminte de fata ei rotunda, de ochii ei precum gamaliile care ma sorbeau cu atata curiozitate si pe mine urmarindu-i fiecare inghititura, sa ma asigur ca se hraneste, ca bea tot din san, neincrezatoare ca de data asta pieptul meu deloc generos va putea alapta exclusiv un pui de om.
Am avut nevoie de 3 zile ca sa castig incredere in corpul meu si in ea, 3 zile in care nu mai primise suplimente si care au stat la baza unei relatii lungi de alaptare, cel putin din perspectiva mea. Relatie in care sanul a fost nu doar asociat cu confortul emotional, dar si cu somnul. Independenta a avut conotatii diferite in privinta alaptatului. Venita dupa un hranit mixt la primul copil, in care grija pentru biberoane si lapte praf era prima pe lista la orice drum, acum alaptarea exclusiva la al doilea, imi elibera mintea de un stres. Ma puteam misca in voie oricand cu ea. Aveam nevoie doar de scutec la mine. Insa totul vine cu un pret, pret pe care am inceput sa il resimt din ce in ce mai mult pe masura ce am trecut de 2 ani, pret la care am contribuit si eu cu burn out-ul din diverse proiecte care imi consumau mintea, energia si timpul. Pret care era fix opusul independentei cautate.
Desi un copil mai bland din fire ca sora ei, cel putin la varstele bebelusesti, a fost dintotdeauna mai atasata, mai mamoasa si determinata cand venea vorba de alaptat. Astfel ca biberonul l-a acceptat doar dupa varsta de un an si mai mult din dorinta de a o imita pe sora ei. La inceput il molfaia ca pe o jucarie, dupa care obisnuia sa bea apa din el, dar laptele nu i-a fost prieten decat mai tarziu. Isteata si greu de pacalit, refuza sa mai molfaie biberonul daca era cu altceva decat cu apa. Singurul lapte acceptat in cele din urma, oferit de noi cu perseverenta si sperand la progrese de la zi la zi a fost laptele de vaca. Alaptatul a mers in paralel. Treptat a inceput sa adoarma fara mine la pranz, insa odata ce eram acasa toate reveneau la rutina cu care era obisnuita, san la cerere pentru orice. Gaseam usurinta in asta. Imi era usor sa o linistesc, usor sa o adorm, usor sa ii potolesc foamea daca era nevoie. Incepeam sa ma apropii de 2 ani si intrebari cu privire la momentul intarcarii apareau, care nasteau presiunea pe care o simteam cu privire la plangerile ca d-asta e mamoasa, ca d-asta sunt eu nervoasa, ca se trezeste de n ori pe noapte si nu ma pot odihni etc. Despre ultima parte pot sa spun cert ca am hranit un alt copil la biberon inca de mica si la 1 an jumate tot de 10 ori pe noapte se trezea.
Inca nu ma simteam pregatita emotional si nici psihic pentru acest pas. Si mult timp nu am fost, desi corpul si uneori si mintea, in cele mai aprige momente, imi spunea ca asta e calea. Dar nu gaseam energia sa ii rezist la plans si la nopti albe ca sa o linistesc…macar acum ciupeam reprize de somn. Deja incepand cu varsta de 2 ani, simteam ca nu mai e lapte ca inainte. Niciodata nu am avut de pus si la congelator, iar acum, poate pe fond de oboseala sau de stres, rezervele erau minime, insa ea tot dorea sa stea la san. Fortata de imprejurari, a acceptat sa bea biberon in completare si pe timpul somnului, dar asta era singura ordine cu care era de acord, iar uneori cauta sa revina la vechiul obicei. In orice caz, faptul ca sora ei mai mare bea lapte inainte de culcare a ajutat enorm. Pai ce? Ea nu e mai breaza?
Treptat am reusit sa scot mesele de lapte de pe timpul zilei si sa raman doar cu cele de la somn. Nimic mai complicat, dar era un progres, progres obtinut cu bocete din partea ei la care eu am ajuns sa rezist doar in momentul in care imi ajunsese la limita rabdarii trasul de mine peste tot.
Cat despre restul meselor… Oboseala te face neom, iar greseala mea cea mai mare a fost sa las responsabilitatea intarcatului in seama ei. Imi dau seama cu mintea de acum ca am fost o lasa si am prelungit o perioada nefasta pentru amandoua de teama plansetelor ei, de teama noptilor pierdute, dar de al caror confort oricum nu ma bucuram, neasumandu-mi aceasta trecere la o noua etapa. Am smucit si am zbierat in unele nopti, in altele am plans de ciuda reactiilor mele si ma rugam in genunchi sa ma ierte. In unele nopti ma gandeam ca ea este atat de nedreapta, pentru ca ii repetam zilnic ca mama nu mai poate, ca nu mai are, ca e fata mare, ca acum stie ca are lapte la biberon si ea nu ceda, nu si nu. Tragea de bluza si caraia cu scandal, iar eu tot ce imi doream era ca macar noaptea sa am liniste, fie sa lucrez in pace la ale mele, fie sa reusesc sa prind macar 4 ore de somn. Nimic mai gresit. Cautam o solutie simpla, dar sa o rezolve ea, un copil de 2 ani jumate. Scriu cu noduri in gat si cu parere de rau ca ce a inceput frumos, a avut un sfarsit mai furtunos.
Treptat, la unele mese din timpul noptii cerea doar apa sau lapte, asta cand eram treaza sau reuseam sa ma trezesc. Nu de putine ori, a fost surprinsa facandu-si de cap in timp ce eu eram pe taramurile viselor.
In fiecare zi incercam sa ii repet aceeasi placa cu sanii care ma dor (ea tragea deja cu forta si nu prea mai avea din ce) si ca e fata mare etc. De cele mai multe ori, in putinele mese care mai ramasesera la san, statea doar pret de cateva minute dupa care continua cu biberon. Rar mai avea momente in care sa se puna pe tantrum ca nu statea atat cat isi dorea.
Trecusera deja luni de acest tango periculos iar impulsul si decizia finala a venit ca urmare a unei plecari de doua zile cu jobul din localitate. Oportunitate pe care o refuzasem si cu 9 luni in urma, cand de abia ce ma intorsesem la munca si inca mi-era greu mie sa asimilez o astfel de separare. Acum doream sa plec. Aveam nevoie sa plec. Prima noapte in 4 ani jumate in care sa dorm singura. Astfel ca atunci am avut trezirea. Mi se parea urat si miselesc fata de ea sa plec si sa il las pe taica-su sa se descurce cu intarcatul. Era in proportie de 70% intarcata, mai trebuie doar sa fac pasul pentru asocierea cu adormitul si cateva treziri pe ici pe colo. A plans mult. Am plans mult. Am tinut-o in brate strans, in timp ce ea se incorda si se zbatea nervoasa. Mie mi se rupea sufletul in timp ce ii repetam aceeasi placa si lacrimile mele ii umezeau umerii. Intr-un final a acceptat, a inteles si am reusit impreuna sa trecem peste aceasta etapa. In timpul noptii a ripostat iar, suficient de zgomotos, dar mai bland ca la primul soc, mai ales ca m-am echipat cu o bluza care sa nu ii mai ofere libertatea de a se servi singura. E drept ca in toate aceste nopti, cat si in ultima, balansoarul a reusit sa ma scoata din belea si ea si-a gasit linistea macar pentru urmatoarea repriza de somn.
A doua noapte a fost mult mai blanda iar a treia as zice ca a fost de-a dreptul rezonabila.
Iar relatia noastra s-a imbunatatit. Mi-am recapatat corpul, partial, caci ii place sa stea lipita si uneori cocotata pe coastele mele, si am disponibilitatea emotionala pe care in unele nopti o pierdusem de-a dreptul. Din vina mea, din frica, din „cand sa o mai fac si p-asta ca nu mai pot”, „da’..o sa gasesc o saptamana in care sa imi iau inima in dinti”.
Am momente cand ma uit inapoi si ma macina aceste cateva ultime luni pe care i le-am furat, in care i-am permis sa vada si o mama obosita, nervoasa, instabila, deraiata oricat s-a straduit sa isi mentina calmul in fiecare noapte. Dar construim un alt trecut acum impreuna care sper din suflet sa il stearga cu buretele pe cel dinaintea lui.
Fata mea,
Imi pare rau
Te rog, iarta-ma
Te iubesc
Multumesc