Mi-au trebuit ceva ani de experiente si luni de introspectie. Neincrederea in corpul tau, in abilitatile tale, in singuratatea si puterea ta te va pune in situatii din care doar trecand prin ele si lepadandu-te voit sau fortat de convingerile false, te vei vedea, uitadu-ne in urma, purificat, puternic, cu o capacitate de renastere extraordinara. Te vei iubi pentru ce ai devenit si te vei ierta pentru indoiala ce ti-ai purtat-o. Si iti vei da seama de asta, doar cand iti vei aloca timp sa stai singur cu tine, cu mintea ta, cu alegerile tale constiente sau nu.
Primele ore de dupa nastere au generat un tumult de emotii. Corpul tocmai ce daduse viata, fortat de medici, pe semne nu aveau incredere ca intreaga natura va stii sa starneasca la timp nasterea, fapt care nu a fost decat mai traumatizant atat pentru mama cat si pentru fat. Orele ce au urmat au adus doar indoiala priceperii in a fi mama. Primii oameni care iti stau alaturi in primele ore sunt departe de a fi potriviti pentru aceasta meserie. Ar parea ca se lasa dezumanizati de atatea nasteri ce au loc in jurul lor, de atatea mame neputincioase care se chinuie sa isi regaseasca instinctele si care cauta cel mai mic sentiment de validare in zambetele si respiratia copiilor.
Oboseala crunta, convingerile limitate adanc inradacinate, imposibilitatea de a anticipa ce presupune aceasta noua etapa si lipsa rabdarii in a vedea si zile mai bune, m-au condus intr-o credinta falsa ca nu ma pot descurca singura sa cresc copilul. Si iata-ma fortata de context, acceptand un ajutor intr-o forma pe care nu am cerut-o si cu care mi-a fost greu sa rezonez. Totul parca era si mai negru in jurul meu, fiind nevoita sa ma adaptez la conditiile si starea din casa impuse de cea care in acceptiunea ei sincera dorea sa ajute. Impresia mea ca fara ea nu m-as descurca ma sufoca si totusi imi doream atata libertate sa fac lucrurile asa cum imi doream fara sa am grija ca sentimentele tuturor din casa sa fie menajate. Cum universul te asculta, lucrurile s-au asezat de asa natura incat drumul mi-a fost eliberat. In ciuda fricilor unui viitor mai greu fara ajutorul pe care il primeam, am inflorit, am inceput sa zambesc mai mult, mi-am descoperit puterea ca mama si ca om, fara explicatii zilnice de ce fac una sau alta, fara sa ma simt vinovata de alegerile facute, cu un copil care si-a redescoperit mama pentru lucrurile si abilitatile pentru care a ales-o. Si din momentul acela, am stiut sa accept ajutor doar cand aveam cu adevarat nevoie.
Nu am stiut sa imbratisez niciodata vulnerabilitatea. De abia acum am inceput sa invat. Am fost crescuta in a fi puternica, in a face, in a reusi, in a nu „fi copil”, altii cum pot?. Astfel ca la primul copil, nasterea a fost tratata ca o alta proba de examen, ignorandu-mi fricile si singuratatea nasterii. Drept urmare, prima experienta a fost una traumatizanta, atat din motive tehnice cat si emotionale. Rusinea de a ma simti vulnerabila, de a simti lacrimile durerii si ale fricii pe obraji, de a ma simti singura intr-un salon unde ma insoteau doar durerile, m-a urmarit multe saptamani dupa nastere. Eram dezamagita de mine si de corpul meu. Dar iar universul le asaza pe toate. La al doilea copil, eram deja toba de „carte”, participand din umbra la multele cursuri despre nastere care se intamplau la Mom O’clock. Se discuta si despre emotii, despre importanta de a avea langa tine pe cineva cunoscut, despre increderea in corpul tau, masina data-n ma-sa care stie ce sa faca si careia mintea trebuie sa ii predea volanul fara frici si cu acceptare. Pana nu am auzit plansetul fetei, trauma primei experiente incoltea cand si cand, desi stiam si simteam ca de data asta va fi diferit. Si asa a fost. De indata ce mi-am vazut copilul pe piept, norii neputintei s-au risipit. Mi-am recastigat puterea sau mai bine zis am lasat-o sa straluceasca in sfarsit.
Uneori credem prea putin despre noi. Nu ne vedem valoarea, tenacitatea, sarguinta, iscusinta noastra cu adevarat. E un bob de indoiala acolo, care doar o minte linistita poate sa il farame. De teama acestei neputinte alegem oameni langa noi care nu cred cu aceeasi tarie in vise si care treptat nu se mai regasesc intr-o poveste fara succes imediat. Trecem prin lectii de viata care cred cu tarie ca isi au rostul lor si care ne slefuiesc uneori in moduri dureroase, dar e mai usor sa te uiti la ele retrospectiv decat atunci cand esti in mijlocul lor. Si cum energia acestor relatii incepe sa le subrezeasca ca un acoperis atins de prea multa ploaie si zapada, apare si momentul renasterii. Prin fiecare gaura din acoperis intra un fir de lumina, de care te agati cu toata fiinta ta si pe masura ce scoti capul la lumina, observi ca poti si singur, ca ai inima mai impacata si mai linistita, ca energia ta se duce inspre lucrurile care conteaza si nu inspre discutiile care mistuie spiritul. Si atunci, incepi sa iti cunosti adevarata valoare si putere si esti gata pentru calatorii alaturi de oameni ca tine.
Avem ocazii zilnice in care sa ne regasim puterea. Nu e nimic din ce nu putem face. Sunt doar convingeri pe care le caram dupa noi si le lasam sa ne dicteze mintea. Si este absolut terapeutic sa te uiti in urma cu ochii de acum si sa vezi de cate ori te-ai ridicat si te-ai scuturat, de cate ori ai invatat si de cate ori ti-ai aratat puterea in cele mai importante lectii.