…in arta, muzica, sport, la munca sau in orice alt domeniu.
- Prima concluzie pe care o trag din aceasta performanta a lui David este ca ii place la nebunie ce face.
Si ce diferenta mare este intre el si restul populatiei care merge la munca ghidata de grija pentru bani, grija de a agonisi, de a avea. Ne depasim limitele personale alergand dupa marire de salariu de 10% pe an si un work level nou care aduce satisfactie pret de 3 luni. Asteptam vinerea si ne refugiem in alcool si tigari si duminica cantam deja prohodul zilei de luni. Ne alocam putin timp, daca nu spre deloc in a ne intreba daca ne place cu adevarat ceea ce facem, daca acele eforturi s-ar simti altfel in corp daca am face altceva, dar nu stim ce.
In timp ce il frig muschii si corpul se lupta pentru performanta, omul vorbeste cu el in apa si isi spune cat de mult iubeste ce face. Noi vorbim in somn de ultimul mail care nu a fost dat si de profitul care scade si pentru care nu avem explicatii sau solutii imediate in fata sefilor care asteapta sa isi bifeze targetele de an.
- Parintii nu l-au catalogat ca fiind un copil dificil de gestionat.
Generatia de azi incearca sa schimbe modul in care am fost crescuti, vindecandu-si propriile convingeri luate de la parinti. Si totusi de cate ori nu consideram un copil cu multa energie ca un copil problematic, nazdravan, cu potential ADHD, etichetandu-l gresit, inabusindu-i stamina cu vorbe sau comportament neadecvat si trasandu-i un viitor nepotrivit lui, pe care va avea sansa sa si-l schimbe, daca va avea vreo trezire in viata asta.
- Nu ma pot pronunta in ceea ce au gandit parintii lui, dar pare ca nu si-au facut probleme de ce nenorocire mare se va napusti asupra omului daca nu ajunge inginer sau doctor.
Au descoperit dintr-o intamplare ce ii place copilului si l-au indrumat si sustinut asa cum au stiut ei mai bine. Sunt convinsa cumva ca mereu au avut incredere ca David se va descurca in viata oricum va fi. Au vaslit impreuna catre un vis al copilului si s-au lasat in voia sortii si a talentului si muncii omului.
Parintii mei au decis ca eu sa renunt la sport in clasa 8-a cand dadeam capacitatea. Nu vedeau cum se poate impaca o activitate extracurriculara cu o nota mare de admitere. Poate chiar nu se putea, cine stie? Poate era nevoie de o alta alegere. Dar oare as fi fost intr-un loc mai bun sau mai putin bun azi daca as fi urmat alta cale? As fi fost mai implinita emotional? Doar cerul stie…
- Este o munca de echipa in familie. Succesul lui este in egala masura succesul parintilor lui.
Ma gandeam de curand, daca eu as putea gasi atatea dedicare pentru o pasiune a copilului meu. Sa stiu ca trebuie sa imi sacrific si mai mult programul decat o fac deja ca el sa fie bucuros. Acum nu ma imbat cu apa rece, pot doar sa imi imaginez de cate ori acest copil si-a dorit sa renunte la cate o clasa de inot si cineva l-a impins de la spate, la fel cum imi pot imagina cum si parintii si-ar fi dorit sa aiba nopti de somn si programul lor independent si totusi lumina unei posibilitati (ca nu exista certitudini) i-a ghidat si le-a dat vana.
Ma gandesc cum programul de la munca mi-ar ridica probleme. De cate ori as putea pleca mai devreme de la birou ca sa duc copilul la bazin sau la alte clase intr-un oras aglomerat ca Bucuresti? Uite totusi ca se poate…
- Lipsa discuțiilor despre performanta si iubirea neconditionata indiferent de rezultat.
Eh, asta da arta! Despre ce vorbim aici?! Cred ca e un lucru strain majoritatii populatiei. David nu era prost sau inutil cand nu castiga cum nici desteptul mamei sau al tatei cand iesea victorios. A invatat sa se bucure de parcurs si nu de rezultat. Asa a continuat sa incerce nelasandu-se pagubas. S-a simtit iubit si apreciat indiferent daca era la cote maxime in ziua aia sau nu. Comparatia cu altii din ce spune el nu a existat. Tot timpul a fost comparatia cu sine, obiective de cum sa fie mai bun azi decat a fost ieri si nu decat Gigel sau Dorel.
Asta nu este o judecata a parintilor nostri, ci mai degraba o constatare a modului de a gandi data din generatie in generatie mai departe si cum lucrurile pot fi facute si diferit. E drept cu mult efort, rabdare si sustinere neconditionata. E ceea ce incearca sa faca azi generatia noua de parinti si este judecata gresit de generatiile vechi. Ne iese? Habar nu avem. Ne straduim. Gresim. Dar incercam sa facem o schimbare.
- David a ales sa ramana sa se antreneze in tara datorita relatiei pe care o are cu antrenorul.
Cred ca majoritatea dascalilor, profesorilor nu isi dau seama de responsabilitatea mare pe care o au in a construi adultul de maine. De cele mai multe ori, acestia petrec mai mult timp decat parintii cu copiii lor. In clasele primare aveam o invatatoare care lovea cu capul de tabla pe cel mai slab al clasei. In gimnaziu, exista umilinta verbala. Ne intrebam de ce copiii nu indragesc anumite materii sau de ce nu le merge mintea. Punem pe seama mostenirii genetice sau a lipsei de interes a copilului rezultatele slabe la invatatura. Dar nu ne intrebam de ce merg cu capul plecat sau dezvolta anxietati si detesta sa mearga la scoala. Antrenorul a spus ca David a fost un sportiv atipic, dar a ales sa se concentreze pe calitatile lui, acesta dandu-si interesul in momentele de maxima importanta. Sa mai zicem si cat de mult sunt profesorii interesati sa vorbeasca cu studentii? Sa le fie si coach? Sa stie cu ce probleme se confrunta acasa sau in viata personala? Vorbim aici de cu totul si cu totul alta mentalitate de a ghida un om in viata.
Sunt convinsa ca parcursul lui David nu este atat de usor si frumos cum este prezentat de el, cu siguranta au fost coborasuri si urcusuri, momente de cumpana, dar e fain al naibii sa vezi cum vede el trecutul si cu ce invataminte a ramas din cei 18 ani ai lui. Cum copilul impreuna cu parintele si profesorul pot sa faca echipa buna impreuna. Te face sa te intrebi niste lucruri….
Photo by Marcelo Uva on Unsplash