Pana sa devin mama nu am inteles ce inseamna tantrum sau bazdacei la copil, iar scenele pe care le vedeam in tarile din Vest cu copii tavalindu-se la propriu pe jos si adulti indiferenti, nu isi puteau face loc in capul meu de femeie fara copil. Educatia din Romania a blocat inca din fasa acest mod de exprimare al copiilor si majoritatea parintilor au blamat comportarea aceasta ca fiind “proasta educatie”, iar celor mici li se pune eticheta de “rasfatat”.
Sunt sigura ca multi dintre voi ati vazut cum unui copil de nici doi ani i se striga “dar ce ai draga de urli in halul asta?” sau “iar ai bazdaci, ce nu-ti mai convine de data asta?” si multi ati vazut si probabil ati testat pe propria piele reactia adultilor straini ce vor sa sara in ajutor “lasa ca te iau la mine acasa daca mai plangi”. La aproape 18 luni ale fetitei mele m-am intalnit si eu cu primul tantrum. Citisem ce inseamna acest tantrum, dar cumva eram curioasa daca o sa am parte de el si recunosc ca primul episod a fost oarecum declansat de mine. Ne intorceam de la cresa, pe jos, si am rugat-o pe fetita sa imi intinda mana cand traversam strada pentru ca treceau masinile. M-am lasat la nivelul ei pentru a ma face auzita, i-am spus ca masinile pot face “buba” si ca noi trebuie sa ne tinem de mana sa trecem. Parea ca intelege, insa in apropierea trecerii si-a scos manuta din mana mea. Am luat-o pe sus si am traversat, insa ea a inceput sa planga de se ineca si se zbatea sa scape din stransoarea mea. Cumva am lasat-o, instinctiv, sa se potoleasca timp in care eu ma gandeam cat de frumos era afara, cantau pasarile si copacii erau in plina floare. A trecut repede furia ei si mi-a cerut sa o iau in brate. M-am simtit asa de mandra ca am facut fata cu brio acestui episod si chiar ma gandeam “oare ce o fi asa de speriat la aceste tantrumuri de lumea nu stie sa le gestioneze?”.
Totul bine si frumos pana cand fata mea a inceput sa testeze mai mult si mai mult limitele si sa vada cum reactionez. Pe langa faptul ca varsta era una potrivita pentru a se declansa aceste tantrumuri, fetita imprumuta si din comportamentul celor de la cresa si totul se amplifica. In 2 luni a ajuns sa ma scoata din sarite pentru ca nu ne mai acordam si tantrumurile cresteau in intensitate, iar eu incepeam sa obosesc psihic de la atatea episode de impotrivire. Am ajuns sa ii acord binestiuta palma la fund intr-o criza de tantrum. Nu ai cum sa uiti un astfel de moment daca esti un parinte care nu considera educatia corporala ca fiind benefica. Nu caut justificare, insa in momentul acela m-am pierdut complet pentru ca fetita tot voia sa inainteze intr-o gradinita unde cineva binevoise sa-si lase materiile fecale peste noapte si ea era atrasa ca un magnet de locul acela. Am incercat sa o iau cu frumosul, insa ea facea ce facea si se ducea tot in locul ala, iar dupa cateva cerinte ferme am luat-o pur si simplu pe sus si i-am dat acea palma. Privirea ei m-a facut sa nu imi mai doresc niciodata sa o bruschez. Am simtit-o ca si cum as fi tradat-o, ca si cum eu am pacalit-o ca sunt un om pana la punctul ala si apoi i-am aratat alt om. Lacrimile mi-au inundat fata si s-au unit cu ale ei si atunci am promis ca voi face tot posibilul sa caut alte modalitati de abordare ale unui copil in plina criza de furie.
E greu de definit un tantrum si e dificil de dat sfaturi cum sa previi un astfel de episod. In cartea “Parenting cu iubire” a lui Robin Grille tantrumurile sunt descrise in capitolul “Copilul mic pasionat”. Mi-a placut atat de mult titlul capitolului incat mi-am spus titlul de mai multe ori in minte. Autorul descrie ceva ce mie mi s-a parut de-a dreptul pertinent si cel mai apropiat de adevar: “La un copil mic aceste sisteme corporale (muscular si nervos) sunt inca imature. Cand furia creste in interiorul lui, iese dintre diguri si este imposibil de controlat. Copiii mici sunt incapabili sa tina sub control descarcarile emotionale intense, musculatura lor fiind insuficient dezvoltata pana cel putin la varsta de patru ani”. Cu citatul acesta cred ca se intelege mult mai mult decat as fi putut reda eu in mai multe randuri. Practic episodul de tantrum este o forma de eliberare de stres si nu trebuie inhibat, ci dimpotriva incurajat si oferit sprijin. Totul bine pana cand copilul ti se tavaleste pe strada, isi provoaca stare de voma, face spuma la gura sau si mai rau isi poate pierde constiinta. Atunci tu ca adult simti ca ai vrea sa te ascunzi cu tot cu copil undeva, unde sa nu va vada nimeni si eventual sa apesi pe un buton de oprire al celui mic. Daca ar fi atat de simplu!
Un alt tantrum care m-a bulversat a fost cand fetita de 2 ani si jumatate voia afara cu motocicleta de plastic fara pedale, dar sa duca cu o mana si trotineta si eu, mama, sa ii tin umbrela deschisa deasupra capului in timp ce ea mergea. O mama care ar vrea sa scape de tantrum probabil ar fi zis “care e problema?”. Problema era la mine. Nu doream sa alerg cu o umbrela mica deasupra unui copil care se dezechilibra de pe o motoreta de plastic pentru ca o tinea cu o mana si cu cealalta incerca sa care trotineta. Numai imaginea asta mi s-a parut ilara si un pic cam periculoasa. Am decis sa o pun sa aleaga din cele 3 obiecte doar 2, iar eu m-am sustras imediat de la a nu participa la cascadoria ei. I-am sugerat sa punem trotineta in masina, insa ea nu; a luat si trotineta si inainta cerandu-mi sa o urmez, dar neaparat cu umbrela deschisa deasupra ei, exact ca o mica printesa din Occident. Am zis ca sigur va urma un conflict de interese si mi-am asumat acest lucru. I-am zis ca aleg eu sa pun umbrela in masina si o sa mergem cu cele doua vehicule, pe una din ele m-am oferit sa i-o tin eu cand oboseste. Am declansat un tantrum de am luat pe sus copilul, motoreta si trotineta si am intrat in casa. Cand am intrat in casa am ridicat-o la nivelul meu sa ma vada si i-am zis STOP, insa atunci am vazut si gura plina de spume si fata vanata ale fetei mele. Am lasat-o jos pentru ca se zbatea si am zis ca asa ceva nu mi se poate intampla mie. M-am speriat, recunosc, si nu am stiut ce sa fac. Am lasat-o pe hol, dar sotul meu a preluat-o si a vrut sa se duca la el sa se linisteasca. Eu i-am luat alte haine de iesit afara pentru ca se tavalise ceva si era plina de praf si cu frumosul am dezbracat-o si am imbracat-o, amandoua fiind incarcate de emotii din toate categoriile. Am reusit sa imi dreg vocea si sa o schimb si apoi i-am spus ca “eu o iubesc, chiar daca ea a fost furioasa pe mami. A trecut si indiferent de ce simte ea, mami va fi cu ea si o va iubi mereu”. Copilul s-a luminat la fata si m-a luat de gat si mi-a zis si ea ca ma iubeste.
Tot ce pot sa va spun dupa un an de tantrumuri, unele scurte, altele intense, unele in plina strada este ca mi-am invatat lectia: am invatat sa respir si sa ma abtin sa o sperii cu furia mea, bruscand-o sau devenind isterica. Ii arat ca sunt furioasa, dar nu cand tipa ea in plin tantrum, ci cand ma deranjeaza ca se catara pe mobila si darama carti sau ce gaseste ea, ii arat ca ma deranjeaza ca a desenat cu pixul pe parchet si este iremediabil sau cand da cu dusul pe podeaua din baie si noi alunecam. Nu cu tipete sau reprosuri, nu cu jigniri sau cu avertizari. II explic ca poate cadea de pe mobila si o va durea rau piciorul asa cum s-a intamplat cand a vrut ea sa curete cartofii cu ustensila desemnata pentru asa ceva si s-a ranit la deget. Ii spun ca desenam pe foaie pentru ca acel parchet e ca un copac si nu poti desena pe copaci pentru ca nu se vede, dar le putem facem si rau sau ii explic ca apa de pe podea poate sa o faca pe mami sa cada si sa nu o mai poate duce calutul pe fata. De cateva luni am invatat ce este respiratia diafragmatica cand am inceput sa practic yoga si mi-am dat seama ca acest tip de respiratie ma linisteste mult mai mult decat o pot face alte exercitii (sa te gandesti la ceva frumos, sa inchizi ochii si sa blochezi sunetele). Poate la alte mame functioneaza alte metode, insa trebuie gasita cea potrivita. Sunt multe mame care iti vor spune “al meu nu face asa ceva” si cazi pe ganduri “oare numai a mea e asa pasionala, incapatanata?”. Nu cadeti in plasa cu “al meu nu face asa ceva”. Toti copiii pot face mai devreme sau mai tarziu bazdacei, conteaza cat de mult v-ati propus sa ii delimitati limite, cat de mult l-ati lasat sa faca ceva pana la o varsta apoi nu l-ati mai lasat din cauza sigurantei. Nu va amagiti ca al vostru copil nu face asa ceva, toti sunt la fel de imaturi emotional pentru a face fata unui “nu” categoric. Si aici apar discrepante si pare ca totul este minunat cu alti copii si doar al tau copil este prea “rasfatat”. Fie acel copil nu este lasat sa faca mai nimic pana la varsta de 4-5 ani (am vazut copii hraniti de parinti la 4 ani), fie i se aplica o pedeapsa corporala care il reduce la tacere sau il potoleste, fie este lasat sa sufere singur ca si cum ar face ceva gresit.Un copil care face tantrum este un copil care se simte iubit si in siguranta. Va face un episod doar cu cineva in care are incredere ca il va iubi neconditionat, chiar si cand nu mai e dragalas si poceste cuvintele.
Tot in cartea “Parenting cu iubire” sunt date cateva exemple de cum anume sa gestionezi ca parinte un tantrum si am sa le enumar:
- oferiti-i spatiu si permisiune copilului in plin tantrum;
- nu-l grabiti (“gata, nu mai plange”);
- evitati sa ii vorbiti prea mult pentru ca nu va aude;
- daca va lasa sa-l luati in brate, luati-l;
- daca nu va da voie sa-l luati in brate, nu-l luati sau nu incercati sa-l mobilizati, ci mai bine plasati-l intre niste perne pentru siguranta lui;
- nu parasiti copilul, iar daca va spune el sa plecati ii puteti spune ca va duceti undeva unde sa vina la voi daca are nevoie (in alta camera sau alta parte a camerei);
- faceti schimb cu celalalt parinte care sa fie neutru;
- dupa finalizarea tantrumului alinati-l.
Primele tantrumuri sunt greu de acceptat de catre adulti, nu de catre copii. Copiii se descarca, invata sentimentele, descopera ca exista limite si trebuie respectate, insa parintele este partea constienta si pentru el este mai greu cand are loc un episod de tantrum. Este frustant sa mergi la cumparaturi cu copilul care poate sa iti faca un tantrum din senin in plin magazin, e greu pentru un parinte care vrea sa-i spuna copilului ca nu poate accepta chipsurile oferite de o mamica la locul de joaca si care nu intelege si se tranteste la pamant dand cu pumnii, este greu cand cei mici incep sa ne loveasca in plin tantrum de parca am fi sacul lor de box. Totul depinde de parinte: daca accepta ca tantrumul face parte din dezvoltarea copilului sau daca blocheaza actiunea copilului ca fiind ceva negativ pentru educatie. Daca poti accepta ca este ceva normal, lucrurile incep sa se aseze si usor usor incepi sa gestionezi din ce in ce mai bine tantrumurile. Recunosc, pentru mine inca este o lupta sa devin indiferenta vis a vis de atitudinea celorlalti adulti care asista la un astfel de episod sau care aud ca iti lasi copilul sa se tavaleasca pe jos. Eu am ramas surprinsa sa primesc sfaturi de la oameni pe care eu ii consideram educati, disciplinati sau realisti cu privire la inhibarea copilului in plin tantrum. Unii mi-au sugerat fie “time-out-ul” (copilul este trimis in camera lui sau indepartat de afectiunea mea), altii mi-au sugerat ca cel mic nu are voie sa ma conduca, eu sunt adultul si cel mic trebuie sa faca asa cum zici tu pentru ca altfel “jar mananca”, si nu putini mi-au sugerat sa “ii dau una”. Sunt judecata pentru ca imi las fata sa planga, nu sar imediat sa o fac de ras “se uita lumea/uite rad de noi” sau sunt judecata pentru ca nu o pun la punct cu o palma sau cu o amenintare. Insa nu sunt judecata pentru ca eu tocmai i-am spus copilului sa nu mai traga de geanta altei mame din parc deoarece nu ii apartine, nu sunt judecata pentru ca nu mi-am lasat fata sa ii smulga jucaria din mana altui copil, desi este jucaria ei sau pentru ca nu am lasat-o sa mearga cu o creanga spre alti copii. Pentru asta nu sunt judecata pentru ca parintii nu inteleg ca eu am impus niste limite si din punctul meu de vedere cea mica nu va trebui sa sara peste ele, chiar daca un adult simte mevoia sa imi spuna “eee, prea multe ceri de la copil”. Dupa experientele mele, am ajuns sa vad ca mentalitatea celor din Vest este una sanatoasa si facila pentru educatia copilului si nu trebuie judecate urmatoarele: actiunea, copilul si nici parintele. Din pacate mai avem mult pana sa ajungem sa vedem copii care fac tantrum in vazul tuturor si adultii care nu baga de seama, fara sa intervina asa cum se intampla la noi in tara. Cu asta avem de luptat, nu cu episoade de bazdacei ale puilor nostri care nu au un sistem de blocare al emotiilor asa avansat ca cel al adultilor si a caror descarcare emotionala contribuie la formarea unui viitor adult echilibrat emotional si psihic.
Tot ce stiu, stiu din aceste carti pe care vi le recomand cu placere:
- Parenting cu iubire de Robin Grille
- Parinti linistiti, copii fericiti de Dr. Laura Markham
- Nu exista copii rai de Janet Lansbury
- Metoda daneza de crestere a copilului de Jessica Joelle Alexander si Iben Dissing Sandahl
- Cum sa ne pastram copiii aproape de Dr. Gordon Neuflend si Gabor Mate
- Copilul independent sau cum sa fii o mama “lenesa” de Anna Bikova.
***
Sunt mama unei fetite de 2 ani si jumatate si nu sunt cel mai bun exemplu de parinte, insa imi place sa citesc, lucru care m-a ajutat foarte mult in relatia cu sotul meu, cu copilul meu, dar si cu parintii mei. Nu sunt genul de sfatuitoare insa sunt usor ingrijorata de ce vad in jurul meu…mamele isi inhiba inca din fasa instinctul matern si cauta fel de fel de ajutoare si alti responsabili pentru cresterea copilului/copiilor si asa ajung sa fie foarte obosite, depasite de situatie si sa li se para o povara acel copil, in loc sa o priveasca ca fiind ceva spectaculos. Inca de cand s-a nascut fata am stat exact ca un spectator si am urmarit evolutia ei. Toti am fost asa si uite ce mari si (destepti) suntem acum si cand te gandesti ca totul a pornit de la 2 celule 🙂
Mulțumesc din suflețel pentru acest articol, l-am citit cu lacrimi de crocodil șiroind pentru că bițina mea iubită crește frumoasă și dulce și îmi doresc cu toată ființa să o pot susține în tantrumuri cu la fel de multă dulceață câtă este în ochișorii ei zi de zi.
De abia aștept să devorez cărțile recomandate aici, să îmi pun la punct trainingul.
Milioane de mulțumiri!
Zile minunate vă doresc
Ne bucuram ca povestea Elenei a ajuns la sufletul tau. Speram sa-ti fie de folos recomandarile ei. Si daca simti sa impartasesti si cu celelalte mame sau viitoare mame experienta ta, te asteptam pe blogul mom o’clock. Imbratisari.
🙁 Ok…dar daca copilul face tantrumuri atunci cand vrea ceva, tantrumuri care pot dura mai bine de 1 ora care ar fi cea mai buna abordare? Cedam sau nu dorintelor lui ca sa evitam “furtuna”?. Plange isteric pentru ca vrea sa mai stea afara desi este ora mesei, sau plange pentru ca desi este 11 noaptea vrea sa se mai joace – il lasam sa faca ce vrea el ca sa evitam tantrumul sau nu il lasam si asteptam sa treaca tantrumul fara sa il lasam ce vrea el?
Buna, Ana. Bineinteles ca tine foarte mult de tine ce „batalii” vrei sa duci. Stim ca uneori suntem epuizate si nu avem energie sa fim disponibile psihic si emotional pentru astfel de situatii. Cateva trucuri pe care le-am preluat din cursurile Uraniei Cremene si care ne-au ajutat in situatii de acest gen, au fost: crearea asteptarilor (sa le spunem din timp copiilor ce se va intampla si sa le readucem aminte; spre ex.. o sa iesim afara, dupa care ne intoarcem acasa etc.. cu cateva minute inainte de plecare sa ii anuntam ca ne intoarcem. iar in cazul nostru functioneaza alarma setata pret de 5 min sau cate minute cadem de acord ca mai sta) si oferirea de optiuni astfel incat copilul sa aiba senzatia ca el este cel in control (ai de ales intre a iesi afara si a ne intoarce la ora stabilita pentru mancat, dormit etc sau ramanem in casa). Bineinteles, in functie de dispozitia si personalitatea copilului, unele tactici functioneaza mai repede, altele mai putin. Ajuta mult sa fim consecventi. Iti dorim sa gasesti calea cea mai potrivita pentru o buna colaborare cu cel mic in momentele dificile. Stim ca este greu si uneori e ultimul lucru pe care dorim sa il mai facem in ziua respectiva. Hang in there. Te imbratisam.