Fiecare mama ar trebui apreciata indiferent de cat de ordonata este casa. Nu ar trebui sa existe sot nemultumit sau ochi de soacra care sa-i faca ziua amara. Din fericire nu am, pe motive din astea:), dar mai aud povesti.
In doar trei ore am reusit sa sterg praful dintr-o singura camera si sa bag draperiile la spalat. Recunosc ca intentia mea a fost pusa in dificultate de dezastrul universal in care te impedicai sau invineteai de la lucrurile care iti stateau in cale. Camera era plina de jucarii, carti de povesti, agende desenate, carioci si creioane de toate felurile, cartonase inutile primite de la hypermarket, hainute de copii, prosoape de bucatarie, farfurii, cani si un strat binisor de praf, moale ca puful de pui. Curatenia nu a mai fost o prioritate de cand a aparut al doilea copil, si oricat ne-am straduit sa gasim o persoana care sa ne ajute cu asta, nu am reusit sa gasim pe cineva disponibil.
Insa cum stam destul de mult in casa zilele astea, a inceput sa crape usor obrazul si o determinare m-a palit de nicaieri. Daca e sa fim cinstiti, curatenia fu inceputa inca de acum cateva zile, cand o mare parte din jucarii au fost pitite pe vecie pentru ca deja se punea problema ca tot ce are viata din casa sa doarma efectiv pe pres. Motivul pentru o pauza atat de lunga sa fi fost oare.. gatitul excesiv, din necesitate, bineinteles, si nu din vreo pasiune nebuneasca, sau aruncatul copilului de pe un brat pe altul, sau predatul stafetei intre copilul mare si cel mic? Sau poate lenevia a fost hranita de putinele momente de ragaz cand mi-am permis sa imi trag sufletul doar si doar pentru mine.
Oricum ar fi, m-am incarcat cu ambitie si imaginea casei luna dupa un smotru ca la carte si cu multa naivitate. Cu un copil tarator si urlator dupa mine, care functiona mai bine ca un mop, m-am apucat de treaba. Intreruperi peste intreruperi, caraieli pe care incercam sa le tin la minim ca sa nu se trezeasca zmeul cel mare, hranit copilul, continuat sters praful, mutat copilul intr-un colt nou ca se plictisea, strans lucrurile, ferit copilul de prins degetele in sertar, evitand cu succes o scena din „Saw”, reintors la praf, iesit sa arunc la gunoi cele stranse, riscand inceperea unei simfonii de Beethoven, venit inapoi rapid in camera si izbit de pereti, tocmai ca sa evit simfonia si trezirea zmeului cel mare, hranit copilul iara, probabil ii era sete de la atata praf, evitat iar o scena din „Saw”, vorbit la telefon, continuat cu praful, cu ordinea, cu scuturatul, cu transpiratul, cu alaptatul si copilul deja a devenit nervos de somn.
Acum, ce vina avem noi mamele ca ziua e scurta? Ce vina avem ca de abia am reusit sa curatam o camera si deja tre sa culcam copilul? Ca ne vine sa ne rupem parul din cap cand stim ca va veni tot jegul din restul casei in camera curata si toata munca va fi in van. Ce vina avem noi ca trebuie sa pregatim masa si bineinteles ca trebuie sa asiguram nevoile primare. Curatenia e deja in varful piramidei daca ma intrebati pe mine.
Asa ca mai slabiti-ne cu privirile si nemultumirile. Credeti ca nu ne-am dori un cuib care sa straluceasca ca in reclama la Cif? But guess what, odata cu copilul, that’s pure history.
