Cand am aflat ca sunt insarcinata a inceput sa mi se darame lumea pe care mi-o incropisem cu migala si din care copiii nu faceau parte prea curand. Abia ne casatorisem, venisem din luna de miere, iar in ce ma priveste, copiii faceau parte dintr-un plan indepartat. La nivel teoretic voiam. In practica, insa, mai aveam de gandit. In jurul nostru erau atat de multe cupluri care-si doreau asta si carora nu li se intampla nimic ca ne-am simtit amandoi la adapostul procentului cand am comis neglijenta. In sensul ca nici unul din noi nu s-a asteptat ca dintr-o scapare data sa iasa un om.
Initial s-a purtat o lupta in mine, intinsa pe perioada a doua luni, timp in care m-am intrebat obsesiv daca sunt pregatita sa fac pasul asta. Daca sunt pregatita sa primesc un alt om in viata mea si, mai ales, daca gasesc in mine forta sa fac fata unui asemenea eveniment. Pentru mine a avea un copil echivala, in primul rand, cu a avea un sir nesfarsit de griji. Grija lui, a bunastarii si, in primul rand, grija unei sanatati mentale a copilului, m-au facut de cateva ori sa nu vreau sa-l cunosc, sa-l nasc sau sa-l cresc. A invins presiunea sociala, in final. Era varsta, era momentul.
Au urmat alte lupte date in mine din momentul in care am hotatarat sa duc la capat sarcina. La inceput totul a parut neschimbat, gaseam mare placere in somnul specific primelor luni, sa nu mai spun ca-mi dadusem dezlegare la mancare. Apoi grija celor din jur, atentia cu care au inceput sa ma inconjoare a fost si asta surpriza placuta. N-a durat, insa, mult si pe masura ce mi se schimba corpul au inceput atacurile de panica. Plangeam zilnic cu gandul la ziua intalnirii, ziua in care copilul o sa-mi ia o mare bucata din mine si-o sa faca cu ea ce-o sa vrea el. O si mai mare presiune o puneau pe mine toti oamenii din jurul meu care se luminau la fata cand ma vedeau gravida si care imi transmiteau felicitari. Ma simteam nelalocul meu pentru ca eu nu ma bucuram atat cat se bucurau altii pentru sarcina mea. Eu eram plina de spaime si angoase despre care mi-era jena sa vorbesc cu cineva.
Asa ca n-am mai vorbit si am capatat o frumusete de depresie ante-partum, despre care am gasit foarte putine lucruri online. In mod concret, depresia mea s-a manifestat prin izolare. Mi-am rugat sefa sa ma lase sa lucrez de acasa si, timp de 6 luni inaintea nasterii copilului, am stat in casa, n-am vazut pe nimeni si am pastrat conversatiile la minumul lor necesar. In tot timpul asta plangeam des, visam intens si imi doream ca timpul sa stea in loc. Mi-a fost greu sa vorbesc pana si cu tatal copilului de teama ca as putea sa-l incarc si pe el cu trairile mele. Eram ca doua animale, fiecare luptandu-se sa ramana sanatos la cap, pe cont propriu. Am avut niste discutii placide care inevitabil se terminau cu fraza “O sa fie bine, ne vom descurca”. Fiecare isi facea griji pe diverse planuri. Eu m-am temut, si inca ma tem, ca nu vom fi capabili sa dam drumul in viata unui om cu cat mai putine traume, el se temea ca nu va putea sa-i puna la dispozitie un cadru financiar adecvat pentru a fi cea mai buna versiune a lui. Eu ma temeam, si inca ma tem, ca nu voi mai putea avea niciodata o stare de spirit fara de griji, el se temea ca nu va putea sa gaseasca linia aia a echilibrului intre strictete si naturaletea educatiei. Impreuna ne temeam ca nu vom ajunge la o armonie a stilului de parinteala, asa incat sa nu-i transmitem mesaje eronate. Asa ca ne-am trait mai mult separat fricile in lunile dinaintea nasterii.
Momentul nasterii a fost unul confuz. Am vrut sa nasc natural, atat de mult am insistat, incat am schimbat medicul in a 8-a luna de sarcina, pentru ca cel care mi-a urmarit sarcina ma tot presa pentru o cezariana. Am ajuns tot la cezariana, dupa 13 ore de travaliu la capatul caruia n-am mai fost in stare sa imping. N-am avut o experienta placuta, in timpul operatiei am adormit si m-am trezit doar cand asistentele mi-au pus copilul langa fata, pentru cateva secunde. Am ramas traumatizata ca nu l-am auzit plangand, pentru ca dormeam in timp ce el se nastea. Despre operatia de cezariana numai de bine, ca despre morti. Mi-a limitat miscarile, m-a facut sa-mi fie atat de rau fizic incat in spital nu l-am putut alapta, iar acasa au urmat saptamani de lupta sa-l aduc la san, incheiate dupa 3 luni cand mi-a refuzat unul din sani, iar celalalt nu mai facea fata la nevoia lui de hrana. Si-am ajuns la lapte praf.
Asa au inceput sentimentele de vinovatie cu care invat sa traiesc zi de zi. M-am invinovatit pe rand pentru toate neajunsurile lui. Pentru ca nu l-am alaptat macar 6 luni. Pentru ca avea colici si plangea zi lumina, iar eu nu stiam sa-l alin, pentru somnul putin si neodihnitor.
Primul sentiment pe care l-a trezit in mine fiul meu a fost datoria. Era datoria mea, eu avand atata putere asupra lui, sa fac tot ce pot sa-i fie bine. Sa-l hranesc si sa-l adorm la timp, sa petrec suficiente clipe cu el. Era datoria mea de mama sa am grija sa nu-i fie nici frig, nici cald, nici foame si nici sete, sa aiba ambienta potrivita pentru ca el sa nu simta prea ostila lumea in care aterizase. Asa s-au scurs primele saptamani. Pe pilot automat, cu trezit din ora in ora, cu colici si plansete de ambele parti. Eu plangeam pentru ca ma simteam coplesita, copilul pentru ca avea si el durerile lui pe care eu eram prea daramata sa le inteleg.
Au urmat pe rand furie, dezamagire, amaraciune si abia apoi iubire. Am fost furioasa pe el, dar mai ales pe mine cand nu intelegeam de ce plange. Furioasa si apoi vinovata. Cum sa fii furioasa pe un copil de 1 luna?
Am fost dezamagita cand am vazut cat de greu e totul. Cum mi s-a schimbat viata intr-un fel in care nu-l anticipasem, cum nu m-am pregatit psihic suficient pentru schimbarea asta, cum nimeni nu mi-a zis pe bune ce urmeaza sa se intample. M-am simtit tradata de toate femeile care erau deja mame si care faceau sa para treaba asta usoara. Nu mi-a povestit nimeni despre noptile de nesomn, despre angoasa de a nu stii daca faci bine ce faci, despre nesfarsitele ore de tinut in brate, despre arestul la domiciliu. Nu s-a obosit nimeni sa fie sincer si sa povesteasca despre cat de mult iti doresti o noapte libera, in care sa dormi sau pur si simplu sa stai, sa nu mai auzi nici un planset si pe nimeni care are nevoie de tine. Si nici nu mi-a povestit nimeni cat de dureros este sa simti ca esti un parinte rau pentru ca-ti doresti o noapte de pauza, departe de copilul tau. Nu mi-a povestit nimeni despre luptele care se dau in mine de fiecare data cand vrei sa faci ceva si nu poti pentru ca stii ca trebuie sa fii acolo 24/7. Nu mi-a povestit nimeni despre cat de neatragatoare ai sa te simti, uitandu-te in oglinda, vazand pe tine urmele lasate de un copil. Vergeturi, piele lasata, cearcane, parul care-ti cade. Nu-ti povesteste nimeni ca nici la 4 luni dupa nastere n-o sa mai incapi in hainele de dinaintea ei, de socul pe care-l ai cand te uiti in sifonier si constati ca te-ai schimbat si ca omul care imbraca hainele alea nu mai exista. Ca nu te induri sa-ti cumperi altele de frica sa nu ramana o stare permanenta si umbli intr-o pereche de blugi care te strang. Le-am constatat singura si a urmat amaraciunea. Amaraciune ca nu ma adaptez, ca mie mi se pare greu si prea putin frumos, ca probabil n-ar fi trebuit sa fiu mama de vreme ce sentimentele care ma incearca nu sunt nici pe departe desprinse din povestile pe care le-am auzit.
Ca sa pricep ca asta nu inseamna ca nu-ti iubesti copilul ci inseamna ca ai suficienta putere sa recunosti ca esti un om separat de el si ca adaptarea e grea a trebuit sa treaca timp si sa citesc nenumarate experiente (anonime de obicei) ale unor mame in aceeasi situatie ca si a mea.
Iubirea a venit ca in orice relatie. Cu timpul. Poate l-am iubit din prima clipa, dar eram prea speriata sa vad. Prea preocupata sa fac totul cum trebuie. Prea ancorata in noua viata pe care o traiam. Poate eram eu prea desprinsa de mine si de sentimentele mele ca sa pot trai cu inima ce se intampla.
Dupa primele luni in care copilul a supravietuit, a inceput sa capete autonomie si sa ne recunoasca, am inceput si eu sa revin la mine. Am constatat ca nu mai sunt cea dinaintea nasterii, dar nici nu mai vreau. S-au cernut in mine dorinte si planuri, conceptii si vise. Procesul nu s-a incheiat, inca am momente in care as vrea sa fug de tot, de viata mea, de copilul meu. Insa acum stiu UNDE as vrea sa ma intorc. Intodeauna la el.
***
„Mama lui Stefan, la 9 luni fix azi, scriu si eu o parte mica din experienta mea.”
Apreciez amploarea povestii tale. Eu am asteptat pana la varsta la care imi imaginam ca o sa am un copil si cumva s-a intamplat fix ce imi doream. Nu am lasat nimic la voia intamplarii si nu mi-am asumat riscuri. Nu am avut depresie si nu am considerat nicio clipa ca sarcina sau faptul ca am devenit mama ma situeaza mai jos decat alte persoane. Nu gasesc ca fiul meu ma impiedica in vreun fel. Si fiul meu are 1 an si jumatate si abia de o luna de zile nu se mai trezeste noaptea. Si da, am trait cu asta si cu munca mea, care nu e deloc ordonata, pana de curand si nu am plans nicio clipa. Si ma simt bine ca mama. De fapt perioada asta critica de izolare imi face bine caci il ajut sa se dezvolte sub atenta mea observatie. Imi doresc sa mai aud si alte povesti brave. Nu doar smiorcaieli legate de depresii si regrete ca nu ai alaptat, ca nu ai nascut natural, etc. Cred ca suntem femei fericite cata vreme ne adaptam circumstantelor. Cred ca sunt prea multe femei nefericite si nu inteleg nefericirea lor. Viata trebuie traita cu dragoste si cu acceptarea consecintelor propriilor noastre fapte. E simpla viata! De ce o complicam?
Buna, Raluca. Adaptarea la noul rol de mama poate sa fie mai dificila pentru unele dintre noi si sa vorbim despre provocarile maternitatii nu este deloc usor. Astfel de povesti ajuta mamele care se regasesc in situatii similare sa prinda curaj, sa vada ca nu sunt singure in aceasta calatorie, ca nu li se intampla doar lor. Maternitatea este o experienta unica si fiecare o traieste pe pielea ei, de aceea invitam mamele care doresc sa impartaseasca comunitatii trairile lor, sa isi spuna povestile. Ne-am bucura sa vedem o alta perspectiva si din partea ta. Imbratisari.