Intarcarea e un proces la fel de complicat precum alaptarea, sau, mai exact, in cazul meu, mult mai complicat, intrucat alaptarea a fost ceva destul de natural si fara prea multe batai de cap.
Dar, bineinteles, ca toata lumea vorbeste despre alaptare si mai putin despre intarcare. De fapt nici nu iti trece prin minte sa cauti informatii despre intarcare cand scopul tau este sa iasa treaba cu alaptarea in primul rand. Ulterior cand ajungi deja sa fii interesata de subiect iti dai seama ca face parte dintre micile surprize pe care nimeni nu ti le spune de la inceput si cu care trebuie sa cooperezi in felul tau. Pana la urma, e de inteles, pentru ca fiecare dintre noi este diferita, iar intarcarea este un capitol care nu cred ca poate avea vreo reteta clasica si/sau universal-valabila.
Cand scriu aceste randuri fetita mea, care peste 2 saptamani implineste 2 ani, nu mai mananca lapte matern de 4 zile si 5 nopti. Poate considerati ca nu e suficient sa consider ca e intarcare, insa, credeti-ma, this was it, de data asta stiu ca am reusit, nefiind prima data cand incercam asta, dar o simt, e ceva inexplicabil in cuvinte.
Mentionez ca sunt insarcinata in luna a 6-a, de aici probabil si stresul si urgenta pe care am simtit-o vizavi de intarcare in ultima vreme. Altfel, nu e ceva ce m-a deranjat sau cu care nu as mai fi putut sa traiesc inca niste luni de acum inainte – deja stiam ca e oricum o chestiune de timp pana sa renunte de la sine de tot. Stiam sigur, insa, ca nu imi doresc sa alaptez “la doua maini” un toddler si un nou-nascut.
Asadar am inceput anul 2020 cu o lista de rezolutii, printre care intarcarea era top of the top. Trei luni si jumatate mai tarziu pot spune ca sunt multumita de rezultat si ma simt foarte bine ca pot sa tai aceasta dorinta de pe lista.
Ce as vrea sa subliniez este ca nu a fost ceva usor nici din punct de vedere fizic si cu atat mai putin emotional. E un moment in care mama se desprinde de cel mai intim gest pe care il avea cu puiul ei, e acel lucru care stii ca mereu functiona ca alinare, care linistea puiul ca printr-o minune aproape instantaneu indiferent de situatie. E greu sa te desparti de asa ceva. E greu pentru cel mic, dar e greu si pentru mama.
Desi noi, mamele, avem tendinta sa minimizam eforturile sau sa uitam cumva ce e greu din experienta noastra si sa pastram doar amintirile frumoase, imi imaginam ca nu va fi chiar floare la ureche. Asa ca am inceput sa citesc. E clar ca sunt multe pareri si chiar si metode de la cele clasice 2 mari si late (intarcare blanda versus brusca) pana la imbinarea starii psiho-emotionale a mamei cu metode traditionale de descantece si alte leacuri babesti. Pana la urma important e sa functioneze pentru tine si sa sa fii tu impacata si multumita.
Fetita mea a fost (si este inca) foarte atasata de san si de mine in general. Nu am avut prea mult ajutor extern, asa incat s-a format aceasta simbioza intre noi, desi avem si un tatic foarte implicat (insa in limita timpului disponibil). Contrar parerilor sau preconceptiilor, alaptarea a continuat sa faca parte din viata noastra si dupa ce a inceput sa mearga la cresa (de la 1 an si 4 luni), asta pentru ca deja era obisnuita ca pe timpul zilei sa manance mancare si doar seara/ noaptea isi lua portia de potiune magica. Cum spuneam, inca de la inceputul anului mi-am propus sa lucrez la intarcare, insa recunosc ca nu am fost foarte sarguincioasa din start. La un moment dat am inceput sa simt si fizic un anumit disconfort atunci cand era la san. Ba chiar am avut o perioada de vreo o saptamana in care am revenit la crema pentru mameloane pe care am folosit-o la inceputul alaptarii. Mi-am zis ca asta e un semn si trebuie sa ma pun pe teaba. Asa ca am incercat o intarcare destul de brusca, pur si simplu simteam ca nu mai pot si i-am spus ca nu mai e lapte si gata. Am avut si atunci vreo 3 zile fara, insa apoi s-a imbolnavit, a avut temperatura, am stat acasa o saptamana si am recidivat – sanul mi s-a parut cel mai bun mod prin care am putut sa ii fiu alaturi. In plus, nu eram eu foarte impacata in sinea mea cu aceasta metoda brusca. Asa ca am inceput sa ii povestesc despre faptul ca laptele se termina la un moment dat, ca vine din ce in ce mai greu, ca pe mama incep sa o doara sanii atunci cand ea vrea lapte. I-am povestit si despre fratiorul care urmeaza sa vina si despre faptul ca bebelusii atunci cand sunt mici mananca doar lapte, dar odata ce cresc beneficiaza de “luxul” de a manca feluri diferite de mancare: si aici insiram mereu ceea ce stiu ca ii place ei foarte mult (de exemplu mazare, carnita, supica, paste, ton etc) si beau din sticluta daca chiar au nevoie laptic. Apropo de sticluta, a avut o perioada in care a cochetat cu laptele praf (doar un anumit tip, special pentru seara, pe care l-am introdus destul de tarziu tot in ideea de a ma mai elibera eu din programul de hranire la san si in speranta ca va dormi neintrerupt noaptea – ceea ce inca nu se intampla nici acum…), dar de anul aceasta am introdus si laptele de capra pe care l-a acceptat fara probleme. Se spune ca are caracteristici foarte asemnatoare cu laptele matern si in plus mi se pare mult mai comod de pregatit decat laptele praf. Acest discurs a fost repetat timp de luni de zile, de fiecare data cand cerea lapte la san. De fiecare data ea spunea ca intelege, ca e ultima oara la san, dar ce sa vezi, a doua zi o luam de la capat. Pentru ca intre timp a inceput sa vorbeasca din ce in ce mai bine a ajuns chiar sa imi spuna “da-mi pic de tzitzi, mami, te rog, doar putin” sau “una si gata tzitzi” :))
Perioada aceasta de izolare la domiciliu in care petrecem foarte mult timp impreuna (practic non stop) ne-a fost pana la urma de ajutor in tot procesul. Cred ca a simtit o reconectare cu mine si pe timp de zi – cand in mod normal era la cresa, iar eu cu treburile mele – si cumva a compensat cu incercarea de a-i limita gustarile la san. Asa ca am facut un plan impreuna cu taticul – pe care l-am avut si pe el la indemana in aceasta perioada. Pe langa discursul repetitiv despre bebelusii care mananca lapte la san si copiii mari care au atatea feluri de mancare delicioase la dispozitie, am incercat sa ii distragem atentia de fiecare data cand cerea gustarea la san prin activitati care ii plac – joaca, dans, cantecele, muzica, desenat etc – am inceput sa ii si prepar lucruri noi daca tot aveam timp mai mult de gatit (gomboti cu branzica, gogosi, paste in nenumarate feluri, banana bread, pizza etc) si ca o cireasa de pe tort, taticul a acceptat sa doarma noaptea doar el cu ea, astfel incat cand se trezeste sa nu fiu eu (sursa potiunii magice) langa ea. Se inarmeaza cu 3-4 biberoane de lapte de capra de cu seara, mai nou accepta si apa (ceea ce pana acum nu voia deloc noaptea) si chiar daca mai are treziri frecvente, se rezolva cu arsenalul din dotare fara scandal. Dimineata mancam toti impreuna si facem un adevarat show pentru ca nu cumva sa isi aduca aminte de stim noi ce 🙂 iar apoi momentul delicat e depasit si ziua decurge normal. Seara la culcare fie o adoarme taticul cu sticluta de lapte de capra, fie stau eu langa ea si daca isi aduce aminte o deturnez din nou cu lucruri care ii plac – povestea preferata, proiectorul cu cantecele si imagini pe tavan, daca nu merge trecem la poze cu ea cand era bebe, poze cu catelul, poze cu pisica bunicii, sau solutia de avarie – cantecele pe Youtube. Poate ca as fi reusit si fara aceasta perioada de izolare la domiciliu, poate s-ar mai fi lungit putin procesul, insa pana la urma e bine ca am putut sa ma concentrez pe asta si de data asta mi-a iesit.
In concluzie, cred cu tarie ca tu esti cea care simte cel mai bine cand e pregatit puiul tau pentru marele pas, observi cel mai bine cum reactioneaza la fiecare actiune pe care o iei, stii si simti ce metode sa folosesti pentru a-i fi lui bine. Asa ca, orice ai decide sau ai alege, oricand simti ca e momentul, just do it, cu multa rabdare, dar si cu incredere ca faci cea mai buna treaba din lume!
