Ne pregateam sa mergem la mare. Entuziasmul era la cote inalte. Plecam toti 3 impreuna cu alti prieteni care au copii. Sebi abia astepta sa se joace cu Eva, prietena lui cu 8 luni mai mare. In fiecare zi, timp de o saptamana, ma intreba “unde e Eva?” si la fel de dulce, tot el raspundea “E la mare..si noi mergem la mare, mami. Mergem la apa, mami. Ne balacim.”
Miercuri seara ar fi trebuit sa plecam.
Dupa o vizita la piata, marti dupa-masa m-am intors acasa si l-am simtit fierbinte. Avea 39 temperatura. Panica. M-a cuprins in acele momente un vartej de emotii, de la frica, la confuzie, la furie si ulterior la tristete. Marea era pentru toti o multa asteptata vacanta, mai ales in aceasta perioada. Imi venea sa plang de necaz. Am pornit cu el la urgente. L-am pregatit pe pui dinainte si i-am spus despre tot ce urma sa i se intample acolo. Ca va ajunge la spital, unde va intra doar cu mine, unde un doctor il va consulta si ca va fi dezbracat in timpul consultului. Ca i se va lua sange si ca va durea, dar ca eu voi fi tot timpul langa el, tinandu-l in brate. Ca il vor tine niste asistente de maini ca sa nu se miste si sa sa ii poata lua sangele cum trebuie. I-am explicat tot, in masura in care am stiut eu mai bine atunci. Ca parinte, insa, nu esti niciodata pregatit pentru acel moment in care i se fac analizele copilului tau, in cazul meu, de 2 ani si 5 luni. Nu esti pregatit pentru tipetele, strigatele dupa ajutor si de cum implora sa fie lasat in pace. “Gata, mami! Gata, nu mai vreau! Mami, nu mai vreau, ma doare.” Iar tu stai cu el pe scaun si incepi sa ii canti pentru a se linisti, in timp ce inima ti-o ia la goana si se zbate la fiecare strigat al lui. Este intens, totul foarte intens. Cumva, am in minte acum acest gand: ca noi, mamele, am fost facute sa putem sta puternice in fata oricaror incercari, cu inimile elastice, care se sfasie si se refac incontinuu, insa cu mintea si bratele puternice si calde pentru ca ei sa fie bine. Este o putere pe care nu credeam ca o am in mine, insa datorita lui descopar mereu noi fatade ale ei.
A adormit in masina. Era ora 22.30 cand am ajuns acasa de la urgente. Analizele au confirmat ceva viral, insa nimic mai mult din cauza lipsei altor simptome. Noaptea a fost un chin pentru toti 3. Febra care nu ceda cu antitermice, eu aplecata peste patutul lui cu un prosop rece pentru a-i mentine temperatura sub 40. Am dormit in total 2 ore in acea noapte.
A doua zi, lucrurile pareau sa fie mai bine. La cateva ore au inceput simptomele: din nou febra, diaree si dureri puternice de burta. Din nou, strigate si plansete “Mami, te doare burtica. Mami!” Au inceput scaune din ce in ce mai dese. Dupa ce s-a linistit in pat langa mine in timp ce ii cantam “Galbena gutuie” (o melodie pe care si mama mi-o canta cand eram mica), a adormit. Nu a vrut sa manance aproape nimic. Am reusit, totusi, sa ii dau cu o seringa supa de legume si apa cu saruri de hidratare si cu probiotic. Noaptea a fost, din nou, agitata. De data asta, cu multe treziri din cauza diareei si a durerii de burta.
Dimineata s-a trezit binedispus, insa la scurt timp au inceput iar durerile. Pe langa toate acestea, si el era furios pe faptul ca nu mai mergea la mare. Atat de furios, incat ba venea la mine in brate, ba tipa la mine sa il las in pace. Ba striga ca vrea la mare, ba tipa ca el vrea acasa. Tipa si se tavalea in toata furtuna de emotii coplesitoare pentru el. Imi rupea sufletul sa il vad asa. Intr-un final s-a linistit cu un biberon cu ceai si a adormit pentru o ora.
Atunci m-am dus in bucatarie, am mancat o ciocolata intreaga si am plans. Am plans de frustrare si de oboseala. Cred ca plangea, de fapt, si copilul din mine care nu a mai putut sa se relaxeze la mare, in vacanta mult asteptata. Am plans pentru ca totul a vrut sa iasa din mine atunci si pentru ca si parintii pot plange asa, ca niste “copii mici” atunci cand nu dorm, cand nu au clipe de liniste, cand se simt extenuati si neputinciosi in fata suferintelor copiilor. A fost cel mai bun medicament, acel plans…bine, poate si acea ciocolata. M-am gandit la expresia “it is what it is”. Asta este ce mi se intampla acum si trebuie sa accept prezentul. De fapt, imi spuneam cam orice ca sa imi induc o stare de liniste si acceptare. Sebi s-a trezit imediat dupa, mult, mult mai bine. Doamne, ce usurare. Este asa o bucurie sa il aud ca rade si sa il vad cu chef de joaca. Este inca un moment in care constientizez ca eu sunt mama acestui pui mic de om, ca eu sunt responsabila pentru starea lui de bine acum si ca eu ii sunt oglinda emotiilor sale. Poate suna ciudat putin sa constientizezi ca esti mama copilului tau. Dar ma refer la acel moment de claritate, in care il vezi doar pe el si apoi te vezi pe tine si stii exact ce ai de facut si cum sa te reglezi. Un moment in care ma simt cu adevarat prezenta.
A urmat o noua vizita la urgente pentru a lasa si proba de scaun. Acum asteptam. Ce va fi, va fi. Dar cu siguranta, va fi bine.