Eram de o luna jumate acasa deja si copilul nu dorea sa iasa la termen. Ma simteam ca in vacanta de vara careia ii duceam dorul deja de ani buni. Ma trezeam tarziu, ma indopam cu pepene, branza si rosii dulci de vara si cu cate jumatate de galetusa de inghetata. Seriale, filme, dormit la pranz, mers in vizite, iesit la cafele, barfe de la biroul lasat in urma…libertate la discretie. Singurul inconvenient, aveam 25 kg in plus, aratam deja groaznic si ma cam saturasem sa ma apese copilul pe toate organele de prin interior.
Intr-o joi, doctorul mi-a recomandat sa vin la consult sa declansam nasterea avand in vedere ca depasisem de o saptamana si doua zile termenul, dar mai mult, cred eu acum, uitandu-ma inapoi si informandu-ma mai bine asupra nasterii, erau sanse mari sa il deranjez in weekend si de ce sa faci asta cand poti sa eviti.
La scurt timp dupa o manevra dureroasa, in care nu stiam cum sa ma salt mai repede de pe masa, s-au declansat usoare contractii. Sotul in timpul asta umbla pe la biserici sa se roage pentru ce avea sa vie..si bine a facut..dupa care m-a rasfat cu o omleta si o cafea..ultima omleta in doi.
Incepusera nenorocitele de crampe care au durat o zi si o noapte, dureri din iad, pe care abia asteptam sa le calmez cu o epidurala. Am zis ca pot sa fac treaba asta cu nasterea singura, ce sprijin de la consort, nu ca el ar fi vrut. Atat de speriat de procesul in sine si de faptul ca nu ar putea sa ma ajute, incat nici la al doilea copil, luandu-mi invatatura de la prima nastere, nu a vrut sa ma asiste. Revenind, fac mamele astea de milioane de ani. Ce le-o fi frica asa femeilor? Aia e..doar nu ramai blocat in eternitate cu durerile alea. Nu, nu ramai, o data ce iti dai seama ca ai scapat, dar fix in momentele alea iti vine sa te arunci, sa scoti copilul ala cu mana ta, sa nu mai faci sex vreodata cu vreun barbat care nu-ti demonstreaza ca are vasectomia facuta.
Stabilisem ca raman singura acasa sa astept sa se indeseasca durerile ca la protocol si sotul sa se duca la munca. Dupa o nanosecunda, am realizat ca m-as panica singura in casa si i-am zis sa ma duca la spital, cu riscul de a veni prea devreme, dar simteam ca ma sfarsesc cu fiecare durere si macar acolo, nu as fi stat singura..
Odata ajunsa, m-am dezarmat psihic complet cand am auzit ca sunt de abia la dilatatie 3, dupa toata aventura de 24 ore. Aveam sa aflu mai tarziu ca e ceva normal sa dureze atat; nu eram un caz deosebit. Singura mea problema era ca hormonii mei inca jucau tabinet si nu stiau ca trebuie sa iasa la lupta sa ma ajute sa suport durerile. Corpul meu nu stia ca eu nasc pentru ca nu declansase el nasterea. Aveam sa aflu si asta mai tarziu, ca durerile sunt mult mai greu de suportat in cazul unei nasteri induse. Ba chiar, la al doilea copil, era sa il nasc acasa. Tot asteptand durerile alea de-a dreptul infioratoare, am zis sa merg la control sa vad totusi in ce stadiu sunt. Aveam dilatatie 8 deja.
Revenind din nou..si cum trebuia sa nasc totusi repede, am eu aici o banuiala tot legata de programul doctorului, mi-a fost administrata oxitocina. Iad dezlantuit. Imi pregatisem de acasa carti de citit, ipod cu muzica..naiva. Asa plecam si in vacante, cu vreo 3 carti dupa mine care nu apucau sa fie nici macar rasfoite. Eram tintuita la pat caci monitorizarea fatului functiona doar daca stateam intinsa. La fiecare contractie ma ridicam in fund cu o viteza si abilitate, pe care nu le-am deprins nici macar noaptea la cel mai urat carcel.
Si incepusera sa-mi dea lacrimile, unele de durere, unele de rusine ca nu puteam sa suport durerile ca o femeie adevarata, ca incepusem sa intreb disperata cand vine anestezistul, altele de frica caci nu stiam cat o sa mai dureze. In majoritatea timpului eram singura in sala de nasteri, in tipetele altor femei care nasteau in ziua respectiva. Aveam sa aflu ca s-au nascut multi copii in weekendul ala. Personalul medical oricat de amabil era, nu putea sa faca fata numarului de nasteri, astfel ca imi blestemam zilele ca nu am fost ferma sa vina sotul sau sora sau cineva. Cumva si doctorul imi daduse prea mult curaj. Cand l-am intrebat daca ar fi bine sa fie cineva cu mine, mi-a zis „si cu ce sa va ajute?”. M-ar fi ajutat enorm, sufleteste, psihic si poate si fizic daca stia sa faca niste ace dureroase pe brate ca sa uit de durerile mele.
Ma rugam la toti sfintii sa vina anestezistul ala odata si nu intelegeam ce ii ia asa mult. Dupa aia am inteles ca era batran, schiop si total lipsit de empatie. Si cand a venit, pe la 6-7 dilatatie, mi-a facut doua doze de m-a linistit, probabil ca sa se revanseze ca s-a impedicat la propriu de o gravida in travaliu. Imi amortisera picioarele si mai simteam doar niste incordari ale abdomenului inferior, iar in tot acest timp stateam crispata si tematoare ca va trece efectul anesteziei si voi cunoaste din nou durerile. Am inteles ca si aici s-a exagerat cu dozarea. Dar pentru mine era oaza mea de liniste de acum.
Incepuse sa se vada copilul, dar nu inainta suficient de bine, de repede. Toata echipa de doctori, moase, asistente era acolo. A fost singurul moment in care m-am simtit in siguranta. De la anestezia aia, nu am stiut sa imping..nici pe fund..nici pe gat..nici pe naiba sa ma ia. Ma chinuiam acolo, dar habar nu aveam ce faceam. Au fost sanse mari sa fiu calarita ca la rodeo dupa ce o asistenta a inceput sa apese cu cotul burta de parca ar fi vrut sa intinda un aluat de paine fara facalet. De nevoie, au folosit ventuza. Fetei nu i-a placut. O fi fost suparata ca ar mai fi vrut sa stea in burta sau ca au fost accelerate contractiile mai mult decat ar fi trebuit sau ca s-a simtit trasa cu forta de acolo pentru binele ei… cert e ca s-a ales cu o ruptura a muschiului SCM. Inteleg ca si torticolisul gestational a favorizat acest incident.
Cand s-a terminat, usurare mai mare ca aceea nu am simtit vreodata. Nu am simtit vreo emotie puternica, vreo iubire care sa ma inunde din secunda doi. Eram fericita ca scapasem. Eram libera din nou, in aceleasi tipete ale femeilor din celelalte incaperi care urmau sa dea viata.. Insa nu aveam sa stiu ca greul de abia acum urma.
Uitandu-ma inapoi, am considerat nasterea o plimbare in parc. Pentru ca exista aceasta conceptie ca este in ADN-ul nostru sa facem asta si atunci ce atata pregatire si informare? Stiu doctorii ce trebuie sa faca. Habar nu aveam ca exista un plan de nastere si ca poti discuta chiar si pozitiile in care vrei sa nasti. Ca sunt anumite manevre care nu ar trebui sa se intample, spre exemplu, urcatul pe burta. Nu stiam ca exista dans prenatal, unde poti sa iti antrenezi perineul ca sa iti revii usor dupa natere.
Mult timp dupa ce am nascut, m-au bantuit durerile, rusinea pentru ipostura vulnerabila in care ma aflasem si faptul ca am trecut singura prin tot procesul. Si imi spuneam ca trebuie sa fiu nebuna sa vreau doi copii. De aceea, nasterea primului copil m-a invat sa ma pregatesc mai bine pentru al doilea si oricat de neplacuta e amintirea primei dati, poti sa fii surprins de cat de diferita poate sa fie cea de-a doua experienta.
